Emoţiile nu pot fi permanente. De aceea se numesc emoţii – cuvântul „emoţie“ provine din latinescul "emotus", care înseamnă „mişcat“. Ele se schimbă, de aceea sunt „emoţii“. De la una la alta şi voi vă schimbaţi continuu. Acum sunteţi trişti, peste puţin timp sunteţi fericiţi; acum sunteţi furioşi, peste puţin timp sunteţi compătimitori. Acum sunteţi plini de iubire, în alt moment sunteţi plini de ură; dimineaţa a fost frumoasă, seara este urâtă.

Şi aşa mai departe.

Aceasta nu poate fi natura voastră, pentru că este nevoie de ceva în spatele tuturor acestor schimbări, ca o sfoară care le ţine pe toate la un loc.

Aşa cum, în cazul unui buchet, vedeţi florile, nu vedeţi sfoara, dar sfoara este cea care ţine la un loc toate florile, în acelaşi fel aceste emoţii sunt toate asemenea unor flori.

Uneori înfloreşte mânia, uneori înfloreşte tristeţea, uneori fericirea, uneori durerea, uneori disperarea. Dar acestea sunt toate ca nişte flori, şi viaţa voastră întreagă este buchetul.

            Trebuie să existe o sfoară; altminteri, v-aţi fi „destrămat“ de multă vreme. Continuaţi să fiţi o entitate – aşadar, care este sfoara, principiul călăuzitor? Ce este permanent în voi?