Camille Claudel şi Auguste Rodin – două spirite neliniştite, două genii ale sculpturii… Soarta a vrut ca cei doi să se întâlnească… Camille descoperă foarte curând că maestrul Rodin nu-i este indiferent, iar Rodin „sculptorul bărbos“, simte, la rândul său că înflorea în preajma tinerei sale asistente. El, autodidactul, care nu învăţase arta la şcoală, chiar suferea de un complex de inferioritate în preajma tinerei Camille, o persoană atât de cultivată.

Camille Claudel şi Auguste Rodin au avut o relaţie personală şi profesională profundă, în perioada 1883-1898, interval în care s-au inspirat şi influenţat reciproc. Între cei doi artişti a existat de-a lungul anilor un dialog excepţional care a ilustrat faptul că iubirea dintre cei doi a fost şi o sursă de inspiraţie artistică. La apogeul carierei sale, Rodin era considerat în Europa şi Statele Unite cel mai mare sculptor de la Michelangelo. Sculpturile sale cu accente dramatice, stilul inovator şi accentul pus pe mişcare, expresie şi evocarea spiritului erau admirate şi căutate de colecţionari. Rodin avea 41 de ani şi atinsese în sfârşit succesul de critică şi public pe care şi-l dorea.

În 1882 o întâlneşte pe Camille Claudel, atunci în vârstă de doar 17 ani. Camille avea un talent nativ în sculptură, în ciuda vârstei fragede, iar artistul consacrat Rodin, impresionat de talentul şi frumuseţea artistei, a angajat-o ca asistentă pentru a-l ajuta la realizarea primei comenzi venite din partea statului francez, intitulată "Porţile Iadului". Hotărâtă şi ambiţioasă, Claudel a acceptat imediat, decisă să înveţe cât mai mult de la artistul pe care îl considera un adevărat geniu. În timpul orelor lungi petrecute împreună, lucrând în atelierul lui Rodin, cei doi artişti s-au apropiat tot mai mult, ajungând la o legătură amoroasă puternică, alimentată de pasiunea comună pentru sculptură.

Lucrările realizate în această perioadă fericită reflectă inspiraţia derivată din admiraţia şi iubirea dintre cei doi, sentimente care le vor influenţa creaţia pe tot parcursul carierei. Deşi această influenţă reciprocă a durat, relaţia furtunoasă a celor doi nu a rezistat, iar la începutul anilor 1890 cei doi au început să se distanţeze până la despărţirea finală.

Dar cum a putut să se destrame o relaţie între doi artişti cu atât de multe puncte comune? Rodin se bucura de admiraţia criticilor şi a publicului din întreaga lume, cunoştea numeroşi artişti şi era o figură extrem de influentă în lumea artistică. Criticii se obişnuiseră deja să privească lucrările realizate de Camille ca aparţinându-i unei studente a lui Rodin, comparându-i în permanenţă sculpturile cu cele ale maestrului. Mai mult, impresia generală era că artista nu face decât să-l imite pe Rodin.

Rănită de aceste afirmaţii, Camille a început să se distanţeze de Rodin tot mai mult, reproşându-i că nu îi permite să se exprime ca artist. În afara comparaţiei cu Rodin, Camille se confrunta şi cu prejudecăţile epocii privind femeile care doreau să se impună în artă - în special în privinţa celor care alegeau sculptura.

Un alt obstacol în povestea de dragoste a celor doi a fost relaţia lui Rodin cu vechea prietenă şi fost model Rose Beuret. Deşi foarte îndrăgostit de Camille, Rodin nu a părăsit-o pe Rose, alături de care trăise aproape un sfert de secol. Refuzul lui Rodin de a pune capăt acestei prietenii a stârnit furia tinerei Camillei. Geloasă, frustrată şi furioasă, ea a rupt definitiv legătura cu Rodin.

După despărţire, vieţile celor doi au urmat direcţii diferite. Cariera lui Rodin a ajuns la apogeu, fiind considerat cel mai mare artist al lumii. Rodin, în pofida despărţirii, a continuat să o sprijine pe Camille atât prin intervenţii în presă cât şi financiar, deseori recomandând lucrările fostei iubite colecţionarilor şi galeriilor.

În schimb, Camille Claudel s-a retras în singurătate. Din cauza despărţirii de maestru, în scurt timp s-a îmbolnăvit, fiind internată în 1913 într-un sanatoriu, unde şi-a petrecut ultimii treizeci de ani de viaţă. O poveste de dragoste adevărată, dar tragică.